wings

Eram în clasa a 11 a. Cred. Liceu. Ce amintire îndepărtată. Și totuși îmi stăruie o amintire a unui moment care a devenit un paradox în cele din urmă în viața mea de zi cu zi. Nu am fost genul de elev, ulterior student care să aibe o pasiune acerbă în a oferi tot felul de informații primite așa cum un profesor de regulă așteaptă. Acel feedback necontenit. Nu am avut acea competiție de a mă afirma pentru că știam că există ceva mai mult pe lângă o carte de istorie sau un comentariu la română. Trebuia să fie. Așa că am avut un moment de luptă interioară care izbucnise la suprafață. Un eseu la latină despre prietenie. Nu ținteam spre nota 10 ,nu am țintit niciodată și mai ales în situația de față unde mi se părea absurd să notezi un concept, un principiu. Dar nici nu mă așteptam să ajung printre cei care erau vizați că ar fi folosit surse de inspirație de pe internet. Eseul meu era autentic, clar. Și atunci am răbufnit. Am ieșit în fața clasei, un moment unic cred în liceu, și mi am spus cu voce tare acele rânduri atât de pătimașe pentru mine. Colegii au fost de acord cu mine, că nu meritam asta, iar profa sceptică s a conformat până la urmă. Mi aș dori să dau de eseul acela, să l citesc din nou. Să mi aduc aminte cum era când credeam cu atâta forță în lucruri, oameni, concepte, idei care acum par să nu fi existat niciodată. Ca un fum care în cele din urmă s a risipit.
Și mi am jurat, am strâns din dinți să nu mă transform în durerea pe care o port zi de zi cu mine. Adunată de atâta timp. Încă o fac, dar e greu când dezamăgirile te prind din urmă, rup bucăți din tine pe care nu le mai găsești. Te întorci și le cauți neîncetat. Dar se pierde esența. Se transformă. Duc această luptă în spate de când mă știu. Sunt zile victorioase și zile mai puțin. Le accept oricum și mă agăț de orice cuvânt încă nespus.
Totul se rezumă la un moment, o clipă ce ți răstoarnă concepte de o viață sau poate și mai mult. De atâtea veacuri.