If I were really really ridiculously wealthy, I wouldn’t buy a mansion, just tiny apartments in every city I love.
Mara Wilson

joi, 13 aprilie 2017

vin și zile





De fiecare dată când îmi simt capul prea îngreunat, ridic privirea sus de tot și vă același pescăruș care zboară necontenit. Aceleași mișcări, aceeași direcție. Parcă e acolo dintotdeauna. Dinainte să fiu, dinainte să fim.
Alteori vântul bate prea rece și mi sufocă simțurile, încâlcește buclele, îmi oprește gândurile. Îmi aduc aminte de momente atemporale, atipice care au fost mereu aici și niciodată acolo. Cum poate fi ceva predestinat să nu fie? Mă frământă de prea mult timp această idee.
Ți s a întâmplat măcar o dată în viață să întorci capul după ceva,cineva care să ți se pară cunoscut. Există dar nu este. Și de fiecare dată când întorc capul, mai nou, închid și ochii..ochii minții. Că ăștia 2 așa mai colorați sunt prea superficiali. Ce poate să ți spună doi ochi căprui deschiși ca mierea de albine,întunecați ca o noapte de vară senină? Am văzut prea multe culori chiar pe vârful limbii le am păstrat.
Tic-tac, tic-tac, tic-tac s au spulberat. Limbile ceasului s au blocat.