Jurnalul pandemiei 0. inceputul sfarsitului

Timpul s a oprit in loc. Sau poate doar noi respiram mai rar, planuim mai putin, facem 10 pasi pe loc si unul inainte-spre sufragerie.
Sigur ca nimic nu e nou sub soare. Si ca vremurile grele au coexistat mai mult sau mai putin cu noi, doar ca niciodata ca acum. Caci nu i asa, acest acum e mereu diferit desi ironia face ca nu se schimba niciodata. Si cum ma macina un dor nebun,din alte timpuri, de acest mic spatiu virtual al povestilor de nicari, am zis ca acum e momentul sa l folosesc. Ma gandeam zilele astea cum ma apucasem de blog pe la 16 ani sau un pic mai putin dintr un motiv tare intemeiat sau cel putin asa mi se parea mie la acea vreme. Cum spunea o prietena din copilarie, "ma durea sufletul" tare rau. Ca am aterizat aici vorbind despre nimic defapt. Si totusi m-am inteles.
Acum, in aceste vremuri tulburi, cand nu ma doare, ne doare arde sufletul la propiu, un moment propice sa revin in acelasi nimic datator de sens. Caci la finalul jurnalului cu siguranta voi gasi unul. Si poate il veti gasi si voi. Si poate ne vom regasi cu totii..
Desi nu obisnuiesc sa fac introduceri, acum sunt absolut necesare. Cumva in tot haosul asta acest inceput detine controlul. Povestile vor curge ca un val involburat si vor spala ochii cititorului, poate si sufletul. Vom vedea.