If I were really really ridiculously wealthy, I wouldn’t buy a mansion, just tiny apartments in every city I love.
Mara Wilson

joi, 5 mai 2016

două shot uri de absurditate, vă rog



Din clipa când ți ai dezlipit genele te tot îndepărtezi.. de mine , de tine, de ei. Ai un răsărit frumos în față,dar ochii tăi privesc doar apusuri stinse, fără culoare.
Cu fiecare respirație te îndepărtezi..de o nouă dimineață, de un nou proiect, job, telefon, prieten. Mergi cu spatele și nu calci nimic decât părți din tine lăsate special să fie simțite. Și desigur, mergând înapoi... hm.. te îndepărtezi.
Nu mi a plăcut niciodată să merg cu spatele. Te cuprinde acea amețeală după cap. Și parcă pământul tremură pentru că nu știi unde mergi, dar picioarele știu așa că te lași purtat de ele. Te gândești să nu te lovești de un stâlp, deși paradoxal te ai lovit de mai mulți când mergeai liniștit cu viziunea tot mai clară. Și pașii stângaci ce tremură pentru că nu i mai vezi, doar îi simți. Cum vine asta să simți? Când ai doi ochi limpezi să te îndrume,deși te împiedici și de firul de praf, pentru că da, l ai văzut.
Să punem viziunea pe un piedestal atât de înalt încât să nu l mai zărim nici noi. Să luăm viziunea drept adevăr absolut, deși singura chestie absolută e doar vodka.
Și uite așa ești atât de aproape de îndepărtat.

Niciun comentariu: