Dimineață amorțită aș putea spune. Ochii îmi erau lipiți în timp ce gândurile îmi plutea undeva deasupra mea. Ca un nor alb pufos. Ca o vată de zahăr fără gust.
Au trecut aproape 10 ani de când ,mărturisesc că, am avut primul gând spre viitor. Eram arhitect, eram lingvist, eram tot ce voiam să fiu. Și m am trezit în ultima dimineață de 20 de ani cu doi ochi verzi, o mână să mă protejeze și un Desperados reflectând soarele auriu. Și acum sunt tot ce vreau să fiu. Deși lucrurile nu ajung tocmai în formă care tu i ai redat o , ele ajung într un final. Și asta e cel mai important.
Am urcat 30 de metri deasupra Iașului,dar nu era deasupra lui ci deasupra mea. M am ridicat deasupra celor 20 de ani trecuți și vă pot spune că a fost o priveliște a naibii de bună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu