If I were really really ridiculously wealthy, I wouldn’t buy a mansion, just tiny apartments in every city I love.
Mara Wilson

miercuri, 12 septembrie 2012

Lattè


Începuse deja să fulguiască,până să prind al nu ştiu câtă lea lift pierdut. Desigur, era mult mai simplu dacă nu mi pierdeam timpul atât de preţios cu lucruri atât de ieftine.
Aveam 12 etaje de coborât şi aproximativ 2 minute să mă încalţ cu UGG urile, să mi închei geaca maro de piele şi să mi adun infinitele mărunţişuri căzute din geantă.

Mi am făcut intrarea în cafeneaua unde mi fac veacul de prea mult timp ca să mi mai aduc aminte, fericită că acelaşi loc din partea stângă a geamului era liber. Totodată acelaşi chelner mă urmărea cu privirea bucuros că mi am făcut apariţia. Ciudat e sentimentul acesta : să crezi că mă ştiu de o viaţă cu acel loc, cu toţi oamenii care intră şi ies,cu aceleaşi frământări care încreţesc fruntea până la disperare şi totuşi să nu ştiu nimic.
M am aşezat într un sfârşit chinuindu mă cu fermoarul de la geacă. Mi am rezemat cizmele de tija de sub masă şi priveam nerăbdătoare pe geamul aburit. Îşi face apariţa chelnerul cu acelaşi latte şi încă un nume pe care nu l am ştiut niciodată,dar care mă fascinează mereu, şi mi a spus zâmbind “ E din partea casei !”. I am răspuns tot cu un zâmbet, cuvintele părându mi inutile de această dată.
S a îndepărtat uşor neîntorcându şi privirea de la mine, însă eu mă pierdusem de mult în faţa latte ului meu. Mi am scos un caiet şi mi am zis :’’ Hai! De data asta trebuie să scrii ceva!’’. Duceam repetat latte ul, luând înghiţituri mici, astfel să las senzaţia că nu e niciodată gol sau singurul comandat .
Între aceste mişcări repetate şi fără sens, atenţia îmi este atrasă de un privitor care stătea în faţa geamului aburit. Nu ştiam cine e, aşa că am schiţat probabil un gest de neînţeles şi m am reîntors spre masa mea. Şi când în sfârşit tot universul avea să ţină cu mine şi să mi ofere inspiraţia de care aveam nevoie, auzul îmi este deranjat de această dată. Tot dinspre geam, cineva, care aveam mai târziu să descopăr că era aceeaşi persoană, bătea.
Când mi am întors privirea către el îmi desenase o faţă zâmbitoare în semn de salut, presupuneam. I am zâmbit iritată ca răspuns .

Toată lumea plecase din cafenea, ziua era pe şfârşite, iar eu tot acolo eram aşteptând parcă revelaţia vieţii mele care avea să mă lumineze … sau nu.
Pixul îmi alunecase din mână, parcă să mă trezească la realitate. Aşa că am binevoit să stau vreo 10 minute sub masă cautând zadarnic pixul care părea să l fi înghiţit pământul.
În încercările mele de a reveni la acelaşi nivel cu masa, aud un ton destul de amuzant întrebându mă ‚’’Cauţi asta?’’. Cred că au trecut câteva minute bune până să mă hotărasc dacă să l iau la toţi dracii sau să plec.
Între timp el devenise mai serios şi mi a înapoiat pixul spunându mi :
’’ - Nu era intenşia mea să te supăr.’’
’’ - Atunci care a fost intenţia ? nimic nu e la voia întâmplării.’’
Desigur că mă simţeam ca într un film cu proşti, dar ce mai conta? Mi a zâmbit şi mi a întins palma .
’’- Hmm… Nu obişnuiesc să citesc în cafele, stele, linii strâmbe şi mai ştiu eu ce. Cred că te ai pierdut unde nu trebuie .’’ A izbucnit în râs. Probabil şi eu reacţionam la fel dacă eram în locul lui. Uneori mă mir şi eu de propiile aberaţii.
’’ - Uită te mai atent .’’
Mintea mea începuse să funcţioneze în acel moment, desigur fix în sens invers. În loc să mă uit unde dorea el ,am realizat că eu nu l studiasem deloc. Palton negru, ochii cenuşii, sau poate era de la lumina becului chior, brunet …şi m am oprit acolo. Discuţia mea cu el avea să treacă la alt nivel. Eu şi părul lui. Patetic de a dreptul. Învârtindu mă cu aceste idei , l am întrebat :
„- Te cunosc cumva ?”
„- Tu eşti cea cu amintirile, nu? ”
„- Deci tu mă cunoşti, super. ”
Şi nu ştiu de ce, dar reacţia mea imediată a fost de a mă ridica în picioare şi a fugi la propiu, cel puţin asta era imaginea ce persista în mintea mea.
„- Oh, nu. Tu nu fugi de nimic de ce ai fugi de mine? ”
Am râs isteric, şocată de ce mi se întâmplă, aşteptând parcă din clipă n clipă totul să capete un sens.
„- Bun, pot să înţeleg dacă o frustare, traumă de a ta te a adus până în punctul de a te comporta ca şi cum îţi trăieşti propiul film, actor principal etc. Replici bine gândite dar mult procesate..e ok să ştii. Dar de aici să pretinzi că mă cunoşti şi să adânceşti un aşa zis mister care nu şi are locul nu e ok. ”
Dacă ar fi fost la drept prima parte din ce trăncănisem mi se părea total absurdă şi fără sens, dar speram să meargă.
„- Eu te am rugat să faci un singur lucru. Se pare că tu eşti cea cu actriţa principală şi toată aberaţia aia pe care ai zis o. Tu ai ezitat şi prin urmare te ai complicat, nu eu. ”
La auzul acelor cuvinte începusem să obosesc psihic ca să mai dau alte explicaţii sau să mai fac altceva. I am trântit un „ bine ” scurt şi sec, luând geaca şi geanta în speranţa că voi pleca naibii de acolo.
„- Noaptea asta va fi una lungă. ” ,zise.
Eu înaintam în legea mea rugându mă la toţi sfinşii să ies aşa cum am venit : singură. Evident , n a mers.
„- Ai rămas la fel de creaţă. ”
„- Părul creţ nu se schimbă după anotimp. ”
„- Ai dreptate . ”, mi a zis. „- Se schimbă după timp. Şi timpul pare să se fi oprit acolo. ”
„- Mă oboseşti. Alte dăţi aş fi ţinut pasul, dar azi nu. ”
„- Nu e nimic. La tine tot timpul e nu.
I am zâmbit.
„- Câţi ani au trecut ?”
„- De când ?”
„- De tot timpul. Anii ăştia ştiu doar să treacă nu crezi ?”
Am îngânat ceva neînţeles.
S a oprit şi mi a întins din nou palma. Liniile păreau că nu se mai opresc şi undeva la încheietură sesizasem un semn.
„- Şi acum ? Nimeni nu te învaţă ce să faci când cineva îţi întinde o palmă. ”
„- Nimeni nu te învaţă nimic, aşa este. Dar tu ştii sigur ce să faci. ”
„- Sigur. ”. Am înaintat înspre o intersecţie care avea să mă scape de tot acest non sens.
„- Uite n are rost . ” i am zis.. „- Orice semnificaţie ar avea acea palmă sau tu,aici,acum nu se potriveşte cu mine. ”
„- Generalizezi prea mult. Aici nu e vorba de o situaţie tipică,unde majoritatea se comportă după acelaşi tipar. Nimeni nu te poate urma nicăieri. Nici măcar tu nu poţi ţine pasul cu tine. Acum, aici nu sunt urme de subtilităţi sau metafore neînţelese pe care tu încerci cu ardoare să le dezlegi sau vreo ironie a vieţii. E un pur şi simplu acum. La cel mai propriu mod. ”
„- Ce am pierdut ? Pentru că asta este senzaţia constantă pe care mi ai lăsat o de la început. Ce încerci să mi redai când clar este prea târziu ? Şi nu trebuie să mi răspunzi la aceste întrebări care sunt mai degrabă retorice. E clar că undeva m am blocat, dar nu e cazul ca un tip ca tine să vină să facă ceva în acest sens. ”
Nu mi aduc aminte şirul de cuvinte care au urmat căci eram prea preocupată să mi urmez paşii către altă destinaţie.
„- Oprirea aceasta a fost una întâmplătoare. ” mi am zis, căci de altfel ce este şi ce nu întâmplător în viaţă ?

Un comentariu:

Iona spunea...

esti un pui de geniu intr-un suflet cu adevarat enigmatic si superb. :)