step out of the frame

O să mi explodeze capul de la atâtea gânduri,atâtea emoţii ..curând.Când spui 18 ani sau gandeşti această cifră se simte ca un ultimatum. nu mi am putut niciodată imagina viaţa după acest an. mereu l am gândit însă mereu era prea departe pentru mine aşa încât trăiam cu senzaţia că nu voi mai ajunge acolo, iar după nici atât. Asta a fost prima din multele greşeli semnificative din viaţa mea. să cred că o sa am mereu timp. acelaşi tip de timp. să cred câ este infinit şi eventual oprit,dar aşa zisa realitate nu prea a coincis. Evident că acest curând de mai sus mi a răsturnat toate aşteptările. pentru că a dracu mi am pus toate speranţele într un singur an,văzându l mai mult ca o scăpare .iar dezamăgirile aveau să fie multe şi e drept că in subconştientul meu ştiam asta,dar când începusem să pierd peste puterea mea, lucrurile prindeau altă culoare.asta se întâmpla cu puţin înainte de minunata cifră. şi mi am blestemat zilele gândindu mă cu câtă ardoare îmi doream să ajung acolo.de parcă aş fi ajuns la destinaţia mult dorită.prea firesc şi natural îmi părea totul încât mi am petrecut alte zile negând orice aspect cum că s ar apropia.şi uite aşa din aprilie am ajuns în mai ,confuză până peste poate. paradoxal m am trezit cu această lună ruptă din calendar pentru că îşi făcuse apariţia le Parisul.culmea dintre toate ţările existente asta s a nimerit a fi în a mea lună. şi nu în orice an.e mai plăcut sa privesc iunie,e ca şi cum nimic din gândurile prezentate mai sus şi altele n ar fi existat. din ianuarie până în mai mi s a părut o fracţiune de secundă care mi a fost luată de una dintre cele mai dragi persoane într o clipire. şi cu ea s a dus cei mai minunaţi ani din viaţa mea de copil,cele mai inofensive greşeli şi cele mai prielnice sfaturi. cel mai plăcut miros de cozonac şi cea mai mare grijă şi dragoste.şi m am ales cu ce? cu un dor imens şi un gol pe care pe orice parte le aş întoarce în loc să se diminueze ,cresc în intesitate.a şi m am mai ales cu o cifră care va rămane doar atât.şi nu,nu a meritat cei aproape 6 ani de entuziasm şi toate celelalte pentru fracţiunea asta de secundă. nu a meritat deloc. Una peste alta dacă păşesc doar un pas spre exterior să privesc per ansamblu aş recunoaşte că pesimismul (partea cea mai cuprinzătoare din tot ce însemn eu) şi a cam făcut simţită prezenţa.again.the bigger picture is not that bad at all. adică desigur totul e un haos şi nu mi aduc aminte când a fost ultima oară când reuşeam să îndepărtez tot doar pentru un minut.ştiu doar că insistenţa dorinţei de a fi fericită m a împiedicat sa văd ce era fix sub nasul meu. i mean,mereu îmi doresc altceva decât am şi nu m am oprit niciodata în prezent să mă bucur la cel mai propiu mod. mereu eram prinsă ori în trecut ori în viitor. şi aşteptam god knows what to happen.and waiting is finally over. căci acum ,când am 18 ani ,nu ieri nu cu 5 luni în urmă, nu mă simt that young wild and free cum mă aşteptam. mă simt şi fericită şi copleşită de dor,de tristeţe. mă simt vie. nu ştiu ce va fi de acum,pe ce drum voi fi împinsă metaforic vorbind,dar dacă acesta e un alt început din multele atunci.. the end you better stay the hell away from me this time!