which day of today?

- Gata?
- După cum vezi.
- Cred că ţi am luat cam tot ce aveai nevoie.
Pentru Dumnezeu,doar nu avea de gând să mă mut cu el !? Mă simt de parcă am fi doi copii care plănuiesc o excapadă. Dar nu e nici un joc şi din păcate nici copii nu mai suntem.
- Eşti sigur de ce vrei să faci ?
S a uitat la mine. Era prima oară când vedeam acea privire. Era atât de dulce şi sinceră. Putea să se prefacă atat de mult ?
- Haide ! Îţi promit că vei ajunge întreagă acasă.
- Mă bucur să aud o veste bună.
- Vrei să spui că e o tortură să stai cu mine ?
- Parcă ai spus să mergem. Putem vorbi şi pe drum nu ?
- Avansăm.
- Cum spui tu.
Şi uite aşa eram faţă în faţă cu momentul cel mai important din viaţa mea.
*
- Eşti bine ?
- Ca niciodată. Am accentuat fiecare cuvânt, ceea ce i stârnise râsul.
- Mai avem puţin si ajungem.
- Nu sunt nerabdatoare.
- Atunci de ce eşti cu mine ?
- Bună întrebare.
Şi de ce nu aş fi ? dacă tot vorbim despre lucruri făcute la timpul lor,tindeam să cred că voi ajunge să deţin un record de data asta. După o oră de vorbit singură adorm fără să mi dau seama. Mă copleşesc câteva gânduri care se transformă în vise şi mă trezesc brusc mai obosită decât eram. Dar nu apuc să mă dezmeticesc. Şocul mă împiedica chiar să ma mişc. Eram într un anume pat, decor ceva mai greu de urmarit până la capăt căci de altfel mă întrebam ce naiba caut aici. Îmi aduceam aminte perfect unde mă aflasem ultima oară. Printre miile de gânduri ce mi traversau mintea la un interval de câteva minute, simţeam diferite emoţii,opuse chiar pe care n aş putea să le concretizez.
După mai multe încercări m am ridicat brutal, simţind cum pulsul o ia razna de la nervi… de la tot.
- Hey…
- Plec acasă indiferent dacă îmi spui sau nu ce ai de gând. E drept ca renuţasem prea uşor la momentul pe care l aşteptasem de luni de zile, însă nimic nu pare a mai conta în acele secunde.
- Nu credeam că pot să redau « în tine », cu ghilimele de rigoare ceea ce era doar în mintea mea, la stagiul de ideal.
Mă uitam la el tâmpită şi nu din pricina cuvintelor total lipsite de mister şi cât se poate de seci mai mult sau mai puţin ci din cauza exasperării care creştea tot mai mult într o anumită zonă a corpului.gâtul. toată presiunea se aduna acolo trăind cu senzaţia că in curând ceva va pocni.
- Dacă tot o sa pleci, măcar să vorbim.
Ezitam la auzul răspunsului. Ezitasem oricând,oriunde atunci.
- Îţi aduc un pahar de apă şi te lămuresc cu absolut tot ce vrei.
Cuvintele zburau pe lângă urechea mea la modul propiul. Nu vedeam decât paharul de apă pe care îl doream cu ardoare. Sau cel puţin asta vroiam să văd.