last

Şi mi am zis parcă,o viaţă nu mi ar fi ajuns. Totuşi prea mult am zăbovit. însă când încerci să ţi faci faţă, să mi faci faţă, îţi lipseşte tot atunci. Te goleşte şi te umple cu un aer nevăzut şi necesar ţie.
Înaintea tuturor poveştilor spuse, mereu mi a plăcut să mă încerc intr o oglindă spartă. Spartă de cei ce n au avut, au putut, n au văzut. Rareori mi se tăia răsuflarea până la capăt şi tot rareori îmi reveneam complet. Căci prea multe oglinzi mi au fost sparte.. prea multe suflete fărămiţate.

În fiecare zi e un nimic. Abia când începeam să le adun mi am dat seama că ah, imi trece viaţa. Mă seacă şi nu mi dă drumul nicicum. Am optat mereu pentru situaţiile simple, dar de cele mai multe ori se ajungea invers. Şi nu mi a displăcut până mai azi.
Când mi am luat inima în dinţi şi am spus un nu răspicat, m a urmat da ul gata să nlocuiască totul, dar mult, mult drum am străbătut. Şi pe cât toţi uitau, pe atât eu îmi aduceam aminte.
Am tot trecut, prin timp. Aveam să l salut într o zi. Doar să i fac din mână, mândră că nu m a marcat niciodată. Dar ce prostii spun. Îmi sună telefonul, trezindu mă din filozofia mea de o viaţă.
- M am urcat. vin. acuşi.
- ăăăăăăăăăăăăm.
- Stai liniştită. te sun când cobor.
O să mor. o să, o să.. o să mi trag două palme şi mi revin. Desigur că în acel moment nici o sută nu ar fi fost de ajuns.
Am vrut oarecum să mă întorc la romanul vieţii mele şi să ignor orice panică deja instalată în fiecare particică a corpului. Şi aşa pot spune că am trăit vreo zece vieţi murind şi întorcându mă până a sunat din nou telefonul.
- Unde eşti? ajung in gară in zece minute.
- Bine. Plec şi eu acum.
- Te puuuuuuuuuuup.
Drumul de la cameră până pe holul de la uşă mi s a părut infinit de lung, deşi nu necesita mai mult de cinci paşi. Mi am trecut încă o dată chipul printr o oglindă ceva mai întreagă. ah, ce obosită sunt. şi ce tristă mă simt.În mintea mea se derula tot felul de evenimente a căror legătură nu exista cu a mea persoană. doar ca să evit prezentul moment.
Acele douăzeci de minute care deobicei mi păreau insignificative, erau pline de tot felul de trăiri acum. Pe tot drumul, milioane de teorii îmi sunau ca un cantec sec şi toate erau despre tine. Aşa am ajuns să ţi dau un nume, filozofic ce i drept.Timpul. da.tu. Căci timpul propiu zis nu şi a aplicat trăsăturile specifice, a preferat să şi caute pe altcineva să o facă. Şi iar tu.
M am văzut păşind puţinele scări ce duceau spre gară, cu jalnica constatare că rămăsesem fără inamicul nevăzut- aer.
Şi acolo erai. Stăteai timpule în loc. culmea ironiei, aşteptându mă pe mine.
Ţi am sărit în braţe, silabisindu ţi un " Bună creţule..! " controlându mi toată revolta ce parcă de undeva din adâncul sufletului avea să iasă.
Ce timp tăcut. căci tăceai. şi mi strângeai tot ce aveam mai bun în două mâini de la care aş fi luat foc doar dacă permiteai.
- Eşti atât de..
- Diferită. ştiuuu. încă te mai poţi răzgândi.
- Nu. nu. eşti fix cum îmi imaginam.
- Vezi tu, fixul ăsta a stricat tot.
- Hey. greul a trecut de acum. ne asteaptă o viaţă de o zi.
- Te nşeli. greul abia începe.
Şi de aş şti măcar că indiferent de orice , ai fi fost preyent până mor, aş fi ştiut că fac faţă la tot. dar tu deja ai plecat de două ori. şi nimic nu te va opri şi a treia oară. Cât timp imi alergam aceste gânduri, părea să le nţelegi şi tu. căci te ai întristat brusc.
- Îmi dai dreptate.
- La ce ?
- La tot.
- Mi ai promis de atâta timp un sărut, unde i?
- Mi ai promis de atâta timp o viaţă, zi mi tu, unde i?